Mesajul Decanului

Adevărul stânjenitor pentru noi, profesorii de limbă, literatură şi ştiinţe ale comunicării, este că poeţii, romancierii, dramaturgii, PR-ştii, comunicatorii, jurnaliştii elaborează constructe lingvistice numite poezii, romane, piese, reclame, reportaje etc., de care sunt interesaţi alţi poeţi, romancieri, dramaturgi, jurnalişti etc. şi o minoritate academică (profesorii şi studenţii umanişti). Fără de aceştia din urmă textul (sub orice formă s-ar afla el) ar fi absorbit definitiv de entropia textuală şi nu ar supravieţui trecerii timpului. Ne întrebăm însă: chiar e nevoie să supravieţuiască?

Vedem la ştiri - cu o frecvenţă care pe noi, umaniștii, ne fascinează - cum o mână de oameni se străduiesc (în ciuda intemperiilor, a bunului simţ şi a evidenţelor) să împingă balenele eşuate înapoi în apa înspumată a oceanului. Alţii, mulţi, se întreabă pe margine: chiar e nevoie să supravieţuiască?

(Internet)autismul contemporan, trebuie s-o spunem, împinge tinerii frumoşi şi drepţi în afara textului, îndemnându-i să funcţioneze dezarticulat, fără context, în absenţa alterităţii şi reciprocităţii. Efectele acestei disfuncţii sunt şi vor fi multiple – sociale, politice, culturale, educaţionale. Vorbim astăzi despre o insularizare a individului care nu mai trăieşte bucuria împărtăşirii, a mutualităţii, a confirmării propriei valori prin raportare la alţii, prin contextualizare, dar mai ales prin curajul de a proiecta viziuni proprii. Lumea în care trăim este suprasaturată de produse finite, serializate, cu finalitate imediată. Odată ce am învăţat să reacţionăm la ele în chip erotic, sub impulsul gratificării instantanee, este foarte greu să te mai întorci la dificilul drum al interpretării, la riscantul, umilitorul, sublimul, gratuitul traiect al interogării, al scormonirii şi iscodirii în căutare de sensuri şi rosturi.

Poeţii şi prozatorii continuă să omagieze prin ritualuri ancestrale magia cuvântului – aristocraţii scăpătaţi ai cuvântului care, fără de ei, nu mai scapără. Profesorii de limbă, literatură şi comunicare, precum şi studenţii care le dau crezare că lectura e mai fascinantă decât Facebook-ul, se căznesc să salveze balenele albastre fără de care apa oceanelor s-ar preschimba în smoală.

Deşi în aparenţă fără vreo legătură cu cele de mai sus, ţin să reamintesc aici ceea ce logicienii numesc „paradoxul Atotputernicului” şi care constă, în esenţă, în întrebarea: „E oare posibil ca Atotputernicul să facă o piatră atât de grea încât nici el însuşi să nu o mai poată ridica?” După cum se poate uşor deduce, dacă răspunsul la întrebare este negativ, omnipotenţa divinităţii este automat anulată; tot aşa, dacă răspunsul este afirmativ, înseamnă că zeitatea atotputernică nu poate ridica o piatră creată chiar de el, infirmându-şi astfel supremaţia. Unii consideră că acest paradox se învârte în jurul noţiunilor de divinitate şi infinit; alţii, cărora mă alătur, văd aici o metaforă a educației, întrebarea iniţială traducându-se, de fapt, prin alta: „Se poate vorbi despre o competiţie reală între creator şi creaţia sa?” Să luăm, spre pildă, relaţia dintre profesor şi discipolii săi. Poate profesorul crea discipoli care să-l depăşească?

Răspunsul pe care vi-l dau în numele colegilor mei de la Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării este: DA! Profesorul poate și trebuie să creeze o „piatră” mai grea decât poate ridica; în asta şi constă măreţia profesiei noastre. Cu o singură condiţie: piatra să nu fie seacă, să aibă miezul viu. Discipolul trebuie să fie gânditor şi harnic, dar, mai presus de toate, să fie încrezător în puterea cuvântului şi în posibilitatea de a împinge balenele albastre înapoi în apa înspumată a oceanelor.

Conf. univ. dr. Luminița-Elena Turcu

Decan al Facultății de Litere și Științe ale Comunicării